Uităm. Suntem nerecunoscătorii care păstrează cu vanitate sămânța căderii lui Adam: uităm care ne sunt originile, uităm binele ce ni s-a făcut, uităm datoriile pe care le avem. Suntem distrugătorii care calcă în picioare tot ceea ce ne-a dăruit Dumnezeu mai frumos: uităm de istorie, uitam de natură, uităm de familie. Suntem Iuda care îl vinde pe Hristos. Îl răstignim la nesfârșit, căci n-am știut să ne asumăm Jertfa iubirii Sale. Am uitat...
Totuși, unele lucruri nu se uită niciodată. Mai bine spus, unele persoane nu se uită niciodată, cu atât mai mult cu cât acestea au avut un cuvânt decisiv de spus în ceea ce a însemnat dezvoltarea ta zdravănă ca viitor om de vază al societății.
Mi-o amintesc pe doamna mea învățătoare ca prin vis, un vis inserat în marea iluzorie a vieții, și nu pot constata, fără pic de rușine, că nu o pot readuce în prezent exact așa cum mi se releva mie la frageda vârsta de 8 ani. Pot accesa detalii încețoșate, dar care au rămas ca fiind marcante și definitorii pentru aspectul fizic al doamnei ce se afla, probabil, la vârsta a treia: țin minte ochelarii cu ramă roșie și cu lentile mari ce marcau o hipermetropie destul de avansată, îmi amintesc părul scurt, ochii mici și buzele subțiri de o fermitate creată din prea multa intercalație cu viața și, de ce nu, cu slabii elevi din mediul rural pe care îi avea sub aripa sa veșnic... articulatoare.
Se vede cât de infidel este ochiul uman pentru memoria de lungă durată. Ah, patru ani, patru petrecuți împreună ca peste alții opt să mi se afișeze o caricatură de chip! Dar fizicul, fizicul nu e cu nimic important atunci când vorbim despre oameni atât de frumoși precum era învățătoarea mea, căci, Da! Acum, la opt ani de când mi-am luat zborul din cuibul dumneaei de pui de lele și am mai dat și eu de ceea ce ar numi ea “neprevăzuturile vieții”, pot constata cu îndârjire că învățătoarea mea a fost un om tare, tare frumos, căci în ea se regăsea spiritul omului cinstit, veșnic sincer și corect în raport cu sine și cu ceilalți, și care rar lăsa să iasă la suprafață orice urmă de afecțiune.
Doamna mea avea, de departe, cel mai strict și rigid mod de a-și educa elevii dintre dascălii școlii noastre, iar eu, asociind această abordare glaciară cu vârsta și cu faptul că îi fusese învățătoare inclusiv tatălui meu, trăsesem concluzia că este preistorică. Mă făceam mică în fața ei așa cum te smerești în fața sacrului, căci nu știam ce forțe nebănuite putea dezlănțui acea ființă ce părea să fi învins ireversibilitatea timpului. Doamna ținea mult la disciplină, așa că ne articula cu fiecare ocazie în care ne abăteam de la reguli sau săream peste facerea temelor. Mie uneia îmi era frică, așa că învățam mereu, dar colegii mei, mai pasivi din fire, nu luau întotdeauna în serios ceea ce spunea învățătoarea. Atunci, ca în nuvelele fantastice, se dezlănțuiau “forțele”…
Ceilalți dascăli de la școală îndeplineau cu elevii lor activități extracurriculare și, cel mai important pentru mine pe atunci, făceau ora de educație plastică care se afișa în orar. Ei bine, misiunea profetică care parcă îi fusese înmânată învățătoarei mele, de a forma minți acolo unde cu greu dădeai de un neuron, și ăla vai de capul lui, în comă, nu accepta nicio amânare. Profita de fiecare moment pentru a ne introduce în formele incipiente ale literaturii, în sintaxa gramaticii române și în universul, veșnic confuz pentru mine, al matematicii. Rar ne dădea desene de făcut, iar serbările noastre erau mereu făcute pe ultima sută de metri. Atunci noi spuneam că doamna nu are suflet, că vrea să ne sufoce (Săriți!), că a uitat ce înseamnă să fii copil și că vrea să ne îmbuibe capul cu lucrurile ei elevate de adulți.
Am aflat totuși, pe la final de clasa a patra, că doamna are suflet. Era o zi de sărbătoare, iar învățătoarea, probabil la invitația preotului, ne-a dus la Sfânta Slujbă în loc să ne vorbească despre divizibilitatea numerelor și distributivitatea fracțiilor. Era prima slujbă la care participam cu dumneaei și am fost șocată să văd că, odată trecută prin ușa Bisericii, doamna mea nu mai era doamna mea: nu mai rostea definiții greoaie, ci cânta smerit un”Tatăl nostru”, nu o mai interesa ce și cum făceau elevii, ci participa cu întreaga ființă la valorificarea timpului sacru. Nu mai era o personalitate impunătoare menită să educe copiii, ci se afla în postura de creștin venit la comuniune cu Dumnezeu, era ea un copil care trebuia educat prin dragostea lui Hristos ce se revarsă veșnic asupra noastră, și nu știu, chiar nu știu dacă am putut vedea acestea deoarece ea a permis să se vadă această latură sensibilă sau dacă mai crescusem eu și înțelegeam puțin mai mult în ce rezidă adevărata esență a omului.
Asta a fost și va rămâne doamna mea învățătoare: Omul care dăinuie în timp, căci prin sine a dat viață altor oameni. Prin sine și prin conduita sa a creat generații de elevi competenți, elevi premianți și, cine știe, viitoare figuri emblematice ale țării; acest tipar uman și impactul lui asupra ta nu se uită oricât ar îmbătrâni memoria vizuală, căci el continua să trăiască în sufletul tău, iar memoria sufletului este nemuritoare.
Georgiana Ciornohac, 17 ani
Lucrare participantă la Concursul Național Catehetic ”Hristos: sufletul satului meu”
